Părerea lui Manole

Aventuri din epoca de Piatra “Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc… la Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul… ” De un’ să știi, nene, cum e cu alții? De-abia ne dumirim cum e cu noi, zic. Iar dacă e vorba de apă… C ălmățuiu’ îmi vine în minte! Un râuleț prăpădit din Teleormanul copilăriei, unde ne scăldam vara. Pe vremurile alea, când d’abia dăduse colțu’ jigodia de Gheorghiu Dej, la țară viața era grea rău, bre.  Le luaseră bucata de pământ, vitele din obor, vai de capul lor…  Pe post de cai și vaci, duși cu japca la colectiv, la C.A.P., dar mutați în alte sate că se duceau copiii să-i hrănească prin gard, rămăseseră cu măgarul și cu capra! Bașca ceva orătănii prin ogradă. Da’ ce știam noi copiii… Cât era ziulica de mare, ne jucam pe ulița cu țărână de două palme, cădeai ca în puf în praful ăla gros, nu tu cioburi, nu tu sârme, să-ți belești picérili goale, da’, picére, așa se zice la picioare, mai te zdreleai de vreo piatră, te mai înțepai în vre

Cu bască și fără bască Bre, și nu zici că mă roagă o duduie să… - Du-te, pliz, să iei autograf de la Petronela! - Ce Petronelă, maică!? - Ai zis că știi de cartea ei, cu “Sfârșitul nopții”. O văzusem, o luasem, mă gândisem că e ceva serios, cu imsomniaci, cu șanțuri umanizate cu cheflii, cu ciorba de burtă de dimineață… Ajung acas’, o răsfoiesc mai pe-ndelete… De unde, frate? Nici urmă de zori de zi, de răsărit de soare, de cana de apă de la cap… - Bine, bine, oi vedea ce și cum. - Hai, pliz, du-te. Promite-mi că iei cartea cu tine! Never! Jamais de ma vie! Că i-am promis eu odată, în nemernicia mea, nepotului, când era la faza de colecționat căpăcele metalice de bere și suc că îi aduc unu de Pepsi Max și… ofcors că uitasem. Degeaba i-am mai adus a doua zi 3… Vreo 4-5 ani m-a ținut minte! - Bine, bre, zic, uite că o pui în traistă, să steie acolo forevă. Dai ceva? - Dau o cafia! Of, of, of, uăi, accentul ăsta care numai ardelenesc nu e. - Ș i biletele de tramv

Despre mine, despre pixuri și creioane Zice: - Du-te cu avionul că e mai sigur. - Etete fleoşc, zic, am mai fost. La greci. Mai fusesem, în 2002, tot cu trenul, când se ridicaseră vizele, puteai sta 3 luni dar, te puteau opri, pe diverse motive, să intri. Am prins şi când era cu umilinţa aia imensă, până în 2002, înainte să-şi facă pomana cu noi, cu alea 3 luni: cozi interminabile, interviu la ambasadă sau consulat, actele! şi scoteai ca milogul din traistă, paşaportu', actu' de casă, de la servici, adeverinţe de venit, tot felul de legalizate, traduse şi apostilizate, invitaţia de dincolo, asigurare medicală, bilet dus-întors, te mai freca, mai ştergea cu tine pe jos (Şi faianţa? Şi! Şi clanţa? Şi!), totul pentru amărâta aia de viză, să mergi dincolo, în Uie. Avusesem şi un rateu onorabil la ambasadă, în 2001 nu am primit viza de Grecia. Dar mai fusesem afară, prin '99, în Jărmănia, başca, aveam pe paşaport şi viza de Austria şi Elveţia. Conta? Conta un cur, erai fiul

Souvenirs des autres Sunt în insula aia cu greci, cum îi zice, bre? 5 litere, începe cu Cî, se termină cu u și are și un rî p’acoloșa. Nu, nu e Corfu. Cipru, Zipern, Chypre, Ciprus, Cyprus, קַפרִיסִין/ Kibrisin, Κύπρος/ Kipros, Κιbrιs/ Kîbrîs pe turcește. Interesant că grecii, printre cele vreo 7 feluri de… “i”, adică ι, υ, η, ει, οι, ϊ, nu au, mămică, și d’ăsta cu capul pe umeri. Ori fără, ori ca balaurul cu 2 capete, cu tremă. Iar turcaleții, când au trecut la scrierea latină, prin 1920, sub Atatürk, au luat acest i acefal, ι, dar, îl pronunță… î, ca în bâzbâz, cârmâz sau bâldâbâc. Când e cu punct, este i de oameni. Au mai luat și de la nemți, pe ö și ü, iar de la noi, pe… ș! Passons. Baby-sitter la băiatu’ fetei verișoar-mii, mda, why not? Și… aterizez, împreună cu micul blond, în Larnaka, în 2003. Gagica de la vamă, cotrobăie sub tejghea și îmi dă un formular, să zic la cine și unde mergem. Eu, știind că au fost și turci p’acolo, scriu, după cum auzisem că îi zice la l

BUN E NAPU’/ JÓ NAPOT - DOI, KETTŐ FIRST CONTACT 21 oct 2016 Motto: *Se zice că Dumnezeu a împărțit prostia și umorul oamenilor.* Mno, fiecare a apucat ce și cât a putut. Zilele astea, m-am dat și eu deștept (bucureștean, de…) cu ungureasca puțină pe care o mai știu. Și scriu colea, pe Facebook: - Eu sunt din Nagyoláhfalu (Satul mare de români). - Vezi că ai scris că ești din... Vlăhița! îmi zice un ungur. Hogy az Ist… (Cum Dumne…) Én vlahicai (eu vlăhițean)…!? Dacă aude mama… Mama e din Teleorman, bre. La terminarea facultății, nimerii, conform legilor de pe atunci, dinainte de ‘90, în Harghita, la Miercurea Ciuc. Ne-au chemat și la armie atunci în septembrie, 2 saptămâni la Galați, trai, neneacă, un fel de tabără numai cu băieți, ne făcură sub-locotenenți de intentență, arma lui Izmenescu încruntatu’. Viu înapoi la capitală. Pe 1 octombrie trebuia să mă prezint la post, la job. Ei, am mai lălăit-o o lună, așa că, d’abia pe 1 noiembrie am ajuns acolo. Plec din București